Coriandru

Am gustat cândva coriandru verde, iar aroma lui mi s-a părut oribilă, insuportabilă! Paradoxal şi neînţeles pentru mine, seminţele îmi plac la nebunie. Şi întregi, în salate. Şi măcinate (eventual în amestec cu chimen, măcinat şi el), la diverse mâncăruri.

Nu demult, încercând să transfer o punguliţă de seminţe de coriandru într-un borcănel de condimente, am vărsat din greşeală seminţele pe alături şi s-au împrăştiat pe jos. Îmi părea rău de ele să le arunc, aşa că, ochind eu un ghiveci cu ghiocei trecuţi, aflat pe pervaz, am hotărât spontan să le adun şi să le înfig aiurea în ghiveciul cu pricina. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut la un moment dat că semincioarele au germinat şi au dat plăntuţe din ele.
Acum sunt fragile, dar promiţătoare.
Problema este că nu-mi place coriandrul verde.
Şi, uite-aşa, m-am trezit cu o cultură (să-i spun aşa) pe care nu mi-o doream neapărat. :)
Dar, ca experiment, mă incită.
Voi vedea cum vor evolua.
Şi poate că vor merge bine şi vor ajunge să facă savuroasele (pentru mine) seminţe.

Fragile şi un pic chinuite în căutarea luminii...