Măcriș

Am auzit deseori vorbindu-se de măcriș. Dar nu mi-a reținut niciodată atenția.
Sâmbătă însă am primit de la Ruca un snop de frunze de măcriș și o mulțime de semințe.

Mai întâi, Ruca mi-a dat o frunză să gust.
- Îți place?
- Îmi plaaace!
Crocant, acrișor...
Și uite așa, am devenit pe loc fan măcriș.

Am pus semințele la uscat, deocamdată. (Dacă cineva dorește, vă rog să-mi spuneți. Am destule, pot să dau și altora. Cum se spune, dar din dar se face... :) )

Frunzele sunt foarte bune pe post de salată, în combinații diverse: cu salată verde, cu roșii etc.
De asemenea, se mai pot pune la supe și ciorbe. Ruca mi-a spus că sunt minunate la ciorba ardelenească, cu afumătură și smântână. Calorii din plin, dar... merită din când în când, răruț, când vrem ceva tradițional, savuros.
Iar eu am făcut o supă de pipote și inimi de pui, cu dovlecel mult, cartofi, morcovi, roșii, ceapă multă (două cepe mari), ouă întregi și pe care am acrit-o cu măcriș. Chiar este foarte bună!
Dacă i-a plăcut și lui T., care nu le are deloc cu supele...

Ca un făcut, butonam duminică televizorul și dau pe Paprika de o emisiune cu Hugh Fearnley Whittingstall (cea în care se întrec trei bucătari), în care bucătarul lui șef, de la River Cottage, făcea exact orez cu măcriș. A fiert orezul în supă de legume (sau de pui? nu mai știu), iar la final, după ce a închis focul, a pus o mână bună de măcriș și a amestecat ușor. Măcrișul și-a schimbat imediat culoarea și și-a lăsat aroma în orez.
Apoi, pe farfurie, a mai pus un pumn de măcriș verde (tăiat fâșii) peste orez. Arăta fain. Iar măcrișul proaspăt cred că mergea la fix cu orezul. O să încerc și eu.

(Aseară, la lumina proastă din bucătărie, doar atât am reușit să obțin în poze.
În realitate, e mai verde, mai vesel, mai atrăgător...)